Buzău 04.11.2012

A fost prima ieşire la munte pentru noul meu căluţ, IDEAL Kritton. Unde era să-l scot la plimbare decât la Buzău? Am avut noroc de o vreme destul de frumoasă … am mers în tricou şi pantaloni scurţi …. Chiar am fost un pic surprins, cât de frumos a fost la începutul lui Noiembrie. Adevărul este că a fost cald în timpul zilei, iar seara am tras de mine cât am putut, pentru a ajunge acasă … pentru că simţeam că nu se mai sfârşeşte drumul, cu toate că eram pe coborâre.

Am împachetat IDEAL-ul, scoţându-i roata de pe faţă … şi acum, cu frânele hidraulice, s-a cam schimbat socoteala pentru că, după ce se scoate roata, trebuie introdusă intre plăcuţele de frână, un distanţier de plastic. Scopul este acela de a nu permite acţionarea plăcuţelor de frână atât timp cât roata este scoasă, iar plăcuţele ar frâna în gol şi există riscul ca uleiul să împingă elementele care acţionează plăcuţele să iasă, odată cu uleiul. Şi ca idee,… există riscul să nu mai poţi pune la loc piesele.

Şi am plecat pe la ora 8 şi ceva din Bucureşti cu PKM = PoKeMon-ul, maşina scumpei mele surori. Iar pe la ora 10 intram în Buzău, după 100 şi ceva de km, iar pe la ora 11 plecam din Carrefour, cu ceva de-ale gurii. Iar cei 40 km până în Niculeşti … vreo 40 minute.

Am ajuns la casă de vacanţă bătrânească, am montat bicicleta, m-am schimbat în ceva mai comod, ceva care se preta la atmosfera  de vară târzie şi cap sec ce am fost … nu m-am gândit şi mai departe de momentul prezent , ….. şi am plecat aşa la drum. Mi-am încărcat bidonaşul cu apă rece de fântână şi am plecat spre Mănăstirea Poiana Mărului.

La fel ca şi în cazul “Lacului Mociaru”, era pentru a doua oară când urma să ajung la Mănăstirea Poiana Mărului. Prin urmare, drumul îl cunoşteam destul de bine şi din acest motiv, încercam să găsesc pe drum spre destinaţie şi alte mici atracţii sau mici devieri de traseu. Aveam în cap ceva, dar nu eram prea sigur, ceva de genul: Valea Stânii, La Sări sau ceva pe la Meledic.

Am terminat cu introducerea, … didactic se intitulează …. captarea atenţiei … şi să începem cu ceva poze.

Am ajuns în scurt timp şi la prima bifurcare de drumuri.

Pentru a citi în continuare apasă pe "Aflaţi mai multe ..."

Drumul începe să urce, nu prea abrupt, dar suficient cât să faci o mică pauză pentru a face o poză şi totodată să-ţi tragi sufletul (după tine în vârful dealului). Drumul este asfaltat, cu petice, parcă ar fi o pătură de pat roasă de şobolani, molii şi alţi acarieni … şi pentru a o putea scoate la lumină, i-a peticit găurile.

Peisajul este frumos, cu animale la păscut şi cu dealurile predominant verzi … doar puţin atinse de toamnă. Poate că şi acesta este motivul pentru care am ales să ies la plimbare cu bicla în această perioadă, mai mult pentru a mă bucura de ultima ieşire … înaintea celor din timpul iernii.

Şi dacă tot e soare, înseamnă că avem şi umbre … şi dacă avem şi umbre ….

Trec şi pe lângă o herghelie de cai, de fapt un hipodrom care nu a fost ridicat de prea multă vreme. Acesta este un semn că cineva vrea să facă ceva în această zonă, de fapt vrea să mai creeze încă o atracţie pentru cei ce vor veni pe aceste meleaguri.

La intrarea în Comuna Săruleşti, se poate face o plimbare spre Valea Stânii, pe un drum forestier. Deocamdată nu ştiu nimic despre acest drum, presupun doar că am fost mai de mult, cu maşina până drumul se stricase, apoi am mers pe jos până la o stână, unde era să mă muşte câţiva ciobăneşti româneşti, crescuţi la stână.

Sunt multe de dezbătut pe baza pozei de mai jos, eu unul sunt un pic nemulţumit şi mai mult dezamăgit pentru că primim ajutoare de la Înalta Uniune Europeană. Eu simt că … în sufletele lor, ei sunt nemulţumiţi că nu au locuri de muncă … iar fizic sunt mulţumiţi că primesc ajutoare. Parcă am fi în Africa şi murim de foame … şi vine CruceaRoşie cu ajutoare. Da, ştiu că mulţi nu sunt mulţumiţi de comparaţia mea.

Ceva specific satelor româneşti, fiind o zi de sâmbătă, pe la prânzul zilei, sătenii ies de la biserică cu colive şi se îndreaptă spre casele lor. O secundă, am avut impresia că sunt “ca şi picat acolo” dintr-o cu totul altă perioadă. Mă gândeam că lumea satului se uită la mine un pic mai ciudat, ca la un străin, dar … pentru a înlătura această … răutate, am început să le dau „Bună ziua”, celor care erau atenţi la “străinul cu bicicleta”. Sătenii mi-au răspuns cum se cuvine, iar apoi mi-am continuat plimbărica, încărcat pozitiv, dat fiind faptul că, gândurile mele negative, erau acum neaşteptat de pozitive. Aşa ceva cred că poţi găsi doar acolo unde mai sunt bătrâni, pe meleagurile în care s-au născut, au crescut şi acolo unde îşi vor încheia toate socotelile cu această lume.

Am ajuns şi la “casa cailor”, locul de odihnă pe timpul iernii. Nu am zăbovit prea mult pentru că, toţi caii erau în vale la hipodrom.

Prima deviere urma să fie pe la “Sări”, după cum ne îndrumă indiciul J, la dreapta. În momentul acela aveam în cap doar că, am mult timp la dispoziţie şi că se merită şi această abatere mică … de la traseul iniţial.

Las în urmă drumul peticit dar asfaltat şi debutez pe un drum forestier, cu ceva apa şi noroi care m-a obligat să reduc viteza. Combinaţia de culori specifice toamnei, mă obligă să le păstrez amintire într-o poză.

După cum e firesc, trebuie să ne reamintim că: “Pădurea e izvor de viaţă şi-n ea strămoşii noştri au mers mereu ca-ntr-o biserică măreaţă, în care cântă … Dumnezeu!„

Şi că: “În oglindirea ei măreaţă, pădurea-i cântec, vers şi dor, pădurea e izvor de viaţă, să nu secăm acest izvor!”

La atâta libertate … câtă este, care este … până şi porcii se plimbă singuri pe uliţele satului … doar cu o condiţie … să nu-şi uite lanţul acasă. Chiar nu am rezistat să nu fac o poză acestei naturi … naturale … şi la ea acasă de fapt la câţiva mici negri mititei.

Drumul forestier a fost uscat în procent de 80%, destul de bun, chiar mai bun decât alte drumuri forestiere … din zonele intens circulate şi populate … ceva de genul … Valea Prahovei. 

O pauză de apă. Am băut apă cu căuşul … sper să nu scriu prostii pe aici, pentru că, cu cât te îndepărtezi mai mult de civilizaţie, te îndepărtezi şi de ceea ce cunoşti şi automat te vei adapta la ceea ce este nou. Nou pentru tine şi ceva normal pentru oamenii locului. Mai spre civilizaţie găseşti fântână, iar mai la o aruncătură de băţ vei găsi locuri unde vei bea apă cu căuşul.

După ce m-am răcorit doar un pic, pentru că apa avea un gust puţin schimbat, în raport cu ceea ce ştiam eu, dar aşa cum am zis, trebuie să te adaptezi şi să continui. Mai la vale am găsit un om al locului, bătrân şi foarte binevoitor şi totodată dornic să schimbe două vorbe cu mine: “De unde vii?, Unde te duci?”. I-am spus pe scurt … mica mea evadare, după care l-am întrebat despre zonă. Unele lucruri le ştiam, dar unele chiar mi-au fost utile. Spre exemplu, ceea ce mi-a spus şi nu ştiam a fost că pot continua drumul, fără să mă întorc la şosea, acolo unde făcusem la dreapta. Puteam să câştig ceva timp, o jumătate de oră, pe care urma să-l valorific, adică să zăbovesc mai mult … pe undeva.

Din categoria “Caută pisica”, aş putea adapta la “Caută bicicleta”. Dacă tot mi-a spus că pot continua drumul, îmi arătase şi pe unde … “deschizi portiţa şi urci pe drum”. Am urcat pe un deal să văd, ce este dincolo, dar pentru că trebuia să mai urc încă unul şi încă unul, mi-am tras sufletul şi am coborât la bicicletă. Sper că între timp aţi găsit-o.

Şi dacă am zis “La Sări”, păi atunci … Sări … 

Drumul este destul de bun pe această porţiune şi cel mai mult mă bucură că în afară de localnici … nu găseşti nici un alt orăşean în afară de mine.

Găsesc până şi o bucată de asfalt, chiar nu-mi pot explica cum de au plantat un petic de asfalt pe vârful culmii … aceasta este culmea asfaltului. Cu atâta soare … de mă orbea, am făcut şi-o poză “la umbra mea”

Deci vin de la Primărie şi mă îndrept spre Mănăstirea Poiana Mărului.

Până să ajung aici, la acest indicator, am fost nevoit să întreb o băbuţă … Mai este mult până la … şi nu apuc să termin că băbuţă, mă ia ea la întrebări: “De unde vii?, Unde te duci?, Cu ce ocazie p-aici?”, ea ieşise să bage păsările în curte, că deja se înroşise soarele pe cer şi deja era ora 17. I-am spus povestea şi specific oamenilor bătrâni şi cu umorul lor caracteristic, îmi spuse:

-          După fete?

-          Păi şi după fete, … eu venisem să mă plimb .... şi nu apuc să termin că începe:

-          “Mai sunt fete pe aici, e una frumoasă … e educatoare, … dacă ştiam că vii pe aici, o anunţam, … stă puţin mai sun, a treia casă, la un gard alb. Mâine, duminică se va face un târg în zonă, o anunţ eu în seara aceasta, pentru mâine să vă întâlniţi”.

-          Păi … eu în seara aceasta voi pleca la Brăila, mâine nu voi mai fi pe aici.

-          Bine maică, este şi ea singurică, a făcut şcoala la Buzău … şi este şi ea educatoare aici în sat.

-          Deci pentru Mănăstire, trebuie să fac la dreapta, aici, apoi voi începe să urc. Poate voi mai trece pe aici.

-          Să mai treci maică pe aici, că aici mă vei găsi. Drum bun.

-          Mulţumesc, Sănătate şi să ne vedem sănătoşi.

Plăcuţa mă anunţa că sunt în Comuna Bisoca, ceea ce eu nu ştiusem până să întreb localnica. Printre altele eu o întrebasem cât mai am până ajung în Bisoca şi în ce direcţie este. Surprinzător pentru mine, răspunsul a fost:

-          Aici este Bisoca, comuna Bisoca.

-          Păi, atunci înseamnă că mai este puţin până la mănăstire.

-          Mai e mult până la mănăstire, o să te apuce noaptea pe drum … şi eşti şi subţire îmbrăcat.

-          Mă voi încălzi că sunt tânăr şi voi pedala mai repede.

Până să văd acest indicator, m-am simţit ca un hoinar care-şi caută drumul. Din dreptul acestei plăcuţe, reveneam pe drumul cunoscut, reintrasem pe traseul pe care făcusem prima dată, … pentru a ajunge la Mănăstirea Poiana Mărului.

După o ultimă coborâre ceva mai rapidă (pentru că eram stresat de “întârzierea timpului întârziat”), ajung în faţa porţii, care … nu se deschidea. M-am gândit că poate este un program de vizită şi eu am ajuns prea târziu şi că se închisese … , văd 2 băieţi care … erau cu siguranţă orăşeni, şi-i întreb: “S-a închis?”…, „Nu, doar e închis cu zăvorul”, până să primesc acest răspuns, constatasem singur că … un anumit zăvor, mă împiedica să intru, să fac o poză şi apoi “să bat şaua, să priceapă iapa” … şi să mă înapoiez grabnic.

După ce se simte “orăşeanul”, vine la poartă, să mă ajute, dar între timp … deschisesem poarta şi încercam să intru şi cu Idealul. Ajung  într-un final şi la … obiectivul zilei … adică în Poiana Mărului, cert este că … chiar treci printr-o livadă de meri, înainte să ajungi la mănăstire. Am făcut câteva poze în grabă, la interior şi una la exterior, am salutat “orăşenii” care vroiau să vorbească cu un părinte … x, apoi, hai Radian, “va a ta place”.

Era 17:25, iar de aici, cale lungă îndărăt. … Începusem să-mi fac griji în privinţa timpului. Dacă până în acel moment … îmi permisesem să mă lăfăi … cu timpul, iată că … ajunsesem la capătul lăfăielii.… Din … “aller - retour”, mai aveam de făcut … doar “retour” … adică câteva ore de pedalat, în condiţiile în care era începutul lui septembrie, adică  … era toamnă, fusese cald în timpul zilei, dar acum se lăsase întunericul … şi partea cea mai “caldă” a problemei era că eu eram cam sumar îmbrăcat. Vestea bună e că sunt tânăr şi că pot să strâng din dinţi … ceea ce am şi făcut; … cu speranţa că până atunci urcasem mai mult decât coborâsem, iar acum la întoarcere, îmi va fi mai uşor … şi totodată voi ajunge mai repede la căldură.

Am urcat în acelaşi ritm cu o căruţă trasă de un cal, ultima pantă coborâtă cu 10 minute mai în urmă (Da!, cal … pentru că în zonă … caii sunt mai “recent” folosiţi ca “animal de povară, de tracţiune”, când eram eu mic, adică, pe vremea mea … atunci când ajungeam cu trenul personal de la Brăila la Buzău, … căruţele erau trase de boi). În timp ce urcam a doua rampă, m-am întâlnit cu o călugăriţă şi cu o femeie bătrână, cu care mă mai întâlnisem în ziua aceea, dar fără să-mi fi adus aminte în timp ce am schimbat câteva cuvinte cu ea. Mă întrebase dacă am ajuns până la mănăstire, fiind curioasă cum de, mă şi întorsesem. Nu am zăbovit prea mult pentru că se răcea apa de pe mine, sau mai bine zis, se evapora apa de pe mine, pentru că începuse vântul să-şi intre în rol. Rol principal pentru el şi în rol secundar eu, dat fiind faptul că până atunci … a fost soarele în rol principal, eu în rol secundar iar vântul avusese doar rol de decor.

A-Mănăstirea Poiana Mărului – B-Niculeşti:

Am preferat să mă întorc pe drumul asfaltat. Traseu pe care l-am făcut pentru prima dată în octombrie 2010.

http://radianbike.blogspot.ro/2009/11/niculesti-bisoca.html

Am ajuns la asfalt atunci când puteam să văd doar la un metru în faţa bicicletei, drumul era prevăzut şi cu câteva cratere … şi presupun că dacă inauguram cel puţin una, … eram sigur că aş fi dormit pe acolo, sau cu siguranţă s-ar fi schimbat datele problemei.

Într-un cuvânt sau două, am tras de mine şi de bicicletă să ajuns acasă întreg (ceea ce implica să merg mai încet şi mai atent),  dar, dacă mergeam încet, se întuneca şi riscam să nu mai văd deloc drumul. Drumul ca drumul dar, … eu eram sumar îmbrăcat, iar la bicicletă nu aveam lumini. Era pentru a doua oară când întindeam coarda, mergând pe întuneric, pe coclaurile din Buzău, fără lumini şi fără prea multe haine pe mine. Poate că, trebuie să muşc vreo bucată de asfalt … pentru a mă învăţa minte.

Am aproximat timpul de întoarcere … undeva la 45 minute. Am ajuns şi în satul Niculeşti, pe o beznă în toată regula, … sănătos, voios şi cu bicicleta ca şi nouă. Cei drept că după prima ei ieşire din oraş,  … nu avea ce să i se întâmple. Am mâncat ceva, cât să-mi potolesc dinozaurul din stomac … care îşi începuse concertul de pe la prânzul zilei, îl mai ameţisem eu cu nişte fructe culese de pe drum, dar … prea puţin. Am scos ambele roţi ale Ideal-ului şi am băgat-o în maşină (nu am stat să-i mai găsesc poziţia bicicletei doar cu o roată scoasă şi de aceea am preferat să … plec mai repede spre a doua casă din acel week-end).

Am închis casa, lăsându-o la fel cum am găsit-o, iar la 21:30 eram în drum spre Brăila, admiram luna, care era deasupra drumului, unde mai pui că era şi plină, iar pe la 22 eram deja cu maşina în curte la Lacul Sărat la bunici (în Noiembrie) şi la bunica (acum). Of ce repede mai trece timpul … acum eşti aici … acum … nu mai eşti nicăieri.

La 22:30 ne pregăteam să luam cina … în familie … câţi suntem … că mai sunt şi plecaţi de acasă …

Mama, tata şi junghiul (eu, Radian-ul  :-)  )

Sincer, acum după ce am terminat de scris această postare ... simt plăcerea că am terminat-o de scris dar simt şi dezamăgirea pentru că a trecut o jumătate de an de când "am înfăptuit plimbărica aceasta".

Vă doresc tuturor plimbărici de genul acesta ... "A la Radian".