Mi-am adus aminte de o vecină de la ţară care s-a supărat pe un electrician din sat pentru că nu a vrut să-i repare un bec ars. Râd toţi cei cărora le povestesc, şi partea tristă a poveştii rămâne în siguranţă la locul ei.
E foarte important să ne distrăm şi să avem o atitudine pozitivă. Nu cred să fi văzut ceva mai impresionant, mai puternic şi invizibil în ultima vreme. O pereche de adidaşi, marca Mike, purtaţi îngrijit, cumpăraţi probabil de la o tarabă plină de Adidos şi Puna.
Erau aşezaţi la rând printre pantofi şi cizmuliţe negre, şi aveau un aer stingher aşa bleu cum fuseseră aleşi, probabil de o femeie. Dacă încerci să-i trimiţi într-o poveste, dacă încerci să ghiceşti de unde vin, ca într-o descriere crudă şi neutră dintr-un roman poliţist cu debut lent, zâmbetul se mai strânge şi apare o bănuială că poanta vine din altă parte.
Cultul aparenţelor naşte o indiferenţă care vrea să se distreze mult. Lumea schimbă în neştire fotografii pline de un sordid voios, în care mizeria, disperarea, sărăcia şi prostia sunt cei mai buni comici. După ce consumi tone de imagini cu dacii cocoţate în căruţe sau cu mesaje cretine ale unor administratori de bloc, ţi se pare că realitatea există pentru a râde de ceilalţi.
Nu rămâne nimic, nicio urmă, nicio bănuială despre viaţa de sălbatici a strângătorilor de fier vechi, dispare şi mirosul acru-dulceag de gunoi şi pisici care te învăluie când citeşti la avizier ce gânduri mai animă administraţia sau cine s-a mutat la apartamentul 173 după ce a murit zăpăcitul ăla haios care a căzut când voia să ude şi florile de la apartamentul de dedesubt. Ce-am mai râs atunci, săracu’ de el. Păcat că nu a făcut nimeni o poză să o pună pe net.
E miraculos instinctul ăsta modern care te face să scoţi telefonul şi să trânteşti o fotografie despre stupizenia insuportabilă a lumii, să arăţi că mai există încă un tip disperat sau inconştient, care ne face să râdem mult, pentru că nu e timp de prea multă empatie sau introspecţie. Încă mai am în telefon imagini cu prostii simpatice, dar de la o vreme m-am oprit.
Am început să adun pe blogul meu descrierea unor imagini reale a căror adâncime simt nevoia să o protejez. Prima a fost o scenă în care un bătrân de modă veche, îmbrăcat în haine mohorâte şi care arbora acea expresie sfâşietoare a oamenilor în vârstă din România, traversa strada încet, cu astrahanul tocit pe o ureche.
El, de fapt, ar fi putut părea haios pentru vânătorii de stridenţe, pentru că avea o sacoşă neagră în mână, din care ieşea un ziar. Sacoşa era branduită mare, alb pe negru, ELLE. M-am gândit că, nefăcând fotografia, am protejat într-un fel demnitatea unui flash de destin din care nu rămâne decât ridicolul, deşi alta ar fi dominanta. Am numit acest experiment fotografii pe care nu am să le fac.
Când nu vine din spontaneitatea conversaţiei, râsul este uneori o formă de apărare sau de alienare. La toţi cei cărora le-am descris pe tonul cel mai serios, pentru că m-a impresionat teribil, imaginea pantofilor sport de aruncat duşi la reparat, prima reacţie a fost un râs scurt, urmat de un recul de compasiune amărâtă.
Şi povestea cu becul ars funcţionează la fel de bine, şi maschează la fel de bine un fundal pe care nimeni nu vrea să-şi profileze sensibilitatea. E mai safe să râzi la imaginea pe care mi-a oferit-o la schimb răul necesar pe blog. Cu singura diferenţă că această fotografie s-ar putea să existe.
În Vama Veche: o bătrână cu atitudine căra ciorbă într-o pungă Humanitas. Mă gândeam că nişte producători de televiziune ar fi transformat uşor episodul cu becul într-o producţie despre miracolele de lângă noi. Ar fi fost atât de simplu să i se dea un bec bun în schimb. Era un fel de La vita e bella.
Finalul vine tot de pe blog, de la un nefotograf numit zvoner. Cerşetor, copil, desculţ, pantaloni ponosiţi şi jegoşi, văzut printre două rânduri de maşini oprite la stop. Întindea mâna către geamul uneia dintre maşini. Purta un tricou roşu, impecabil, pe care scria mare: For successful living.
- PS: Cineva mi-a oferit un clişeu nou de vorbire, care sintetizează destul de bine setea generală de concluzii: am impresia că mi se pare.
Interesant titlul. Culmea este că un bec se poate repara. Unul d-ăsta bătrânesc, cu filament.
Dacă nu a făcut explozie când s-a ars, sau nu i s-a vaporizat filamentul, eu vă garantez că-l fac să mai ardă câteva zile. Pe-o bere.
Dacă nu a făcut explozie când s-a ars, sau nu i s-a vaporizat filamentul, eu vă garantez că-l fac să mai ardă câteva zile. Pe-o bere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu